PERCEPȚIA SENTIMENTELOR

Sărută-mă pentru o vreme
Căreia, tu, să ii pui limite
Dând o nouă definiție timpului
Şi, dacă după acea vreme
O să mă vezi şchiopătând,
Să ştii că nu-ți vreau sângerândă
Urma sărutului tău.

Priveşte-mă pentru o vreme
Căreia, tu, să ii dai culoare
Amestecând lumina-n rogvaiv
Şi, dacă după acea vreme
O să mă vezi umbră,
Să ştii că sunt reflexia curcubeului,
Ascunsă in privirile tale.

Respiră-mă pentru o vreme
Căreia, tu, să ii dai aroma
Unui vin rubiniu, vechi,
Şi, dacă după acea vreme
Mă vei vedea impleticită,
Să ştii că am furat din Graal
Licoarea vieții veşnice: IUBIREA!

FILA DE JURNAL… de bord

Am fost acuzată că imi caut marea iubire pe oceanul virtual.
Ei bine, părerea mea despre virtual nu s-a schimbat prea mult: este doar lumea mea imaginară, construită dupa chipul şi asemănarea mea. Este acea lume in care evadez când mă ştrangulează jungla existențială. Acea lume in care aerul pe care il respir l-am creionat cu mult oxigen. Acea lume unde există un singur anotimp: anotimpul iubirii.
Consider cretină persoana care nu ințelege că iubirea nu stă in cealaltă ființă, dacă nu o ai in tine. Ființele sunt călători care veşnic vin şi pleacă. Unii vin mai repede, alții vin mai târziu, alții pleacă inainte de a sosi, iar cei mai mulți vin fără vreo intenție de a rămâne. Fiecare ființă călătoare lasă un insemn in lumea mea virtuală, un insemn care e dezlipit din chipul şi asemanarea ființei care a renunțat la mască sau o urmă de fond de ten dacă işi păstrează falsul pe chip.
Fiecare ființă, cu sau fără mască, este un spectacol intreg.
Scopul scrierii mele:
Aş vrea să ii spun unei fete cu nume de floare (deşi nu imi place nicio culoare şi niciun anotimp in ființa ei şi de aceea nu ii spun personal, deşi cuvintele sunt de bine. Dar când nu iți doresți vreo legătură cu ființa e mai bine să nu mişti plăcile tectonice care nu de prea multa vreme au fost eliberate de cutremure cu multe grade pe scara Richter.)
Aşa dar: Ființă cu nume de floare, sofisticată şi ascunsă in gânduri şi cuvinte, cândva erai o insulă atrăgătoare, iar o corabie naviga in jurul tău penetrându-ți existențele până in prăsilele ei. Erai o insulă exotică cu siguranță, neasemuită niciunei alteia. Erai seva vieții corabiei până când de tine s-au ciocnit alte insule şi s-au produs valuri seismice asemănătoare tzunamiurilor japoneze. Au măturat totul in calea lor iar corabia a fost zdrențuită si aruncată in mijlocurile oceanului agitat.
Când cerurile au hotărât liniştea şi stelele s-au aliniat la locul lor pe bolta senină, corabia şi-a reluat cursul corect pe busolă, ocolind locurile insemnate cu X pe hartă (X-ul insemnând ,,pe aici nu voi mai trece,,).
A trecut o vreme, nu prea lungă, şi corabia a găsit mări calme pe care să le colinde şi şi-a aruncat ancora peste bord.
Intr-un final a devenit o insulă plutitoare şi se bucură de mirodeniile aromate pe care corăbiile comerciale le descărcau pe ea. In liniştea acestei insule a răsărit un gând, legat de pe vremea când era corabie: ,,femeia insulă cu nume de floare a fost cea mai afectată de tzunamiul devastator. Ne-am rătăcit unul de celălalt, deşi ştim incă, cu precizie inginerească, unde ne găsim. Mi-ar placea să-i spun cândva asta. ,,
Acum , eu, povestitoarea, nu ştiu dacă acea femeie insulă cu nume de floare a devenit corabie şi navighează in jurul insulei barbat. Şi nici nu trebuie să ştiu, pentru că povestitorului nu ii este dat să caute sfârşituri de poveşti, ci să le aştepte continuarea pentru a le reda.
Voi, cititorilor, dacă vedeți pe undeva o corabie femeie plutind in jurul insulei de scorțişoară spuneți-i să se apropie fără frică, pentru ca eu, povestitorul, să am continuarea poveştii din Jurnalul de bord.

Stare de fapt

Simt zid crescând din trupul meu, ce mă transformă intr-o altă Ană a unui Meşter Manole! In numele vieții, mă las zidită!

Simt ridicarea zidului depăşindu-mi inălțimile ochilor şi intunecându-mi orizontul, mă prăbuşesc in ruinele din mine! In numele renaşterii, mă las ruinată!

FILA DE JURNAL: Colț Alb

Ziua X in care a ințeles că a fost crescută in sălbaticie printre oameni. Aceeaşi zi in care a ințeles că acel wild şi-a pus amprenta asupra caracterului ei. O infierată incă de copil!
Un copil care a luptat cu toate forțele lui să se elibereze din acel wild, dar wildul l-a insemnat definitiv.
Un copil care răspunde doar la semnele de afecțiune curată pe care le simte in gesturile simple ale persoanei dragi care a crescut-o.
Un copil care funcționează la maturitate după instincte primare. Nimic intre oameni nu s-a schimbat de atunci, doar copilul care abia acum şi-a ințeles sufletul rebel: este doar un copil care a păstrat trăsăturile wildului in privire şi atitudine. Un matur marcat de urmele sălbăticiei dintre oamenii intre care a fost crescut.
Nu judecați copilul! A crescut singur in această sălbăticie. Putea să stea in linişte la adăpostul curat al persoanelor care il creşteau cu iubire. Dar destinul a făcut să fie luat de acolo şi aruncat in mijlocul wildului sub pretextul: ,,să facă o şcoală mai bună!,, – dorința fiecărei persoane fără şcoală, pentru urmaşul ei…
Nu vă luați de adult! In interiorul fiarei nu se ştie niciodată ce zace.

(Articolul cu nr. 401 este renunțarea la poezie)

Descriere

Mi-e dor să-mi fie dor de tine
In roiuri ce se adună-n mine
Ca-n stupi familii de albine
Zburând intr-o plină dezordine.

Şi din priviri sclipind rubine
Ca nişte picături sangvine
Ce curg prin vene foarte fine
Cu gânduri dulci despre sabine.

Şi să alerg peste coline
Purtând pe umeri zări alpine,
Fruntea brodată cu aripi senine
Ce gândurile le susține.

Şi-n suflet doina mă aline
Când zbor pe-aproape de tine
Iar tu-mi croieşti din argint haine
Sufletului, spre-a mi-l reține.

Aşa mi-e mie dor de tine!
Bătătorind cerul pe serpentine,
Lumile vechi devin străine
Când chemi iubirea să ți se-nchine.

Duminicală

In suflet se aude o strigare
Caldă ca o rază de soare,
Ivită-n zori, in depărtare,
Ce scânteiază-n ceruri
Cât ziua e de mare.

In suflet se aude o strigare
Blândă ca o pânză de mare,
Cuprinsă intr-ale malului hotare
Ce răcoreşte ziua
De-a soarelui dogoare.

In suflet se aude o strigare
Fină ca nisipurile mişcătoare
Ce plajei aduc incununare
Când luna rotundă
Peste spuma mării răsare.

… şi-n suflet răsare o mare!
Cu apele-n valuri liniştitoare
Ce se oglindesc senine
Intr-a cerului splendoare.
Şi ceru-i devine mantia protectoare.