1 IUNIE 2022

Copila mea a exclamat azi: E vara!

Copilul din mine s-a intrebat: De cine ti-e dor azi?

Adultul din mine a concluzionat: Lasa relele trecutului in urma, mai ai jumatate de secol de inaintat prin viata!

La multi ani copiilor de toate varstele!

Sambata

Am avut timp, in cele 3 ore de condus pe o sosea sinusoidala, de la sat catre Timisoara, si am o intrebare catre Dumnezeul meu: Doamne, cand i-ai creat pe barbat si pe femeie si apoi i-ai facut sa se inmulteasca, de ce nu le-ai pus tatuaje pe piele sa stie : cine iubeste pe cine si cine pe cine sa nu iubeasca.

Era ușor dacă ne cunoaștem. Așa ne-ai amestecat, Doamne: Îl iubesc; iubește pe altcineva; altcineva iubește pe altul. Crezi că e frumos să râzi de noi? Și ne-ai dat și limbi străine în care să vorbim unul cu celălalt, pentru a fi siguri că nu ne înțelegem exact când vorbim.

Doamne, am prins curaj și i-am spus, într-adevăr, într-o limbă străină. Răspunsul lui a fost corect din punct de vedere gramatical. Problema mea este că ceea ce a spus nu se potrivește cu comportamentul lui. Comportamentul lui ma seduce si acum, cand suntem la 2000 km intre noi (1000 km Tm – Oasis + 1000 km Oasis – Tm).

Doamne, mereu găsesc scuze pentru tine. Știu că le-ai dat oamenilor comunicare, dar nu ai putut sa o si simplifici?

Stiu ca ordinea creațiilor tale a fost: cuvântul, bărbatul, mărul, femeia și,apoi, șarpele.

Dar, ce naiba, a facut barbatul cu cuvantul si cu marul pana a aparut femeia? Si sarpele ce cauta in poveste dupa mar?

OASIS – prima poveste

Ma intreb: atunci cand singuratatea intalneste singuratatea incepe sa zgarie peretii?

Inchisa intr-o cusca in care tacerile musca din fiecare fibra a inimii mele si inima mea nu se opune, asteptand un cuvant de la tina. Tot ce pot sa fac e sa visez:

Era primul lor concediu la Oasis.

Au oprit masina in fata unei pensiuni traditionale grecesti, de la malul marii. O parte a casei are vedere spre munte si intrarea se face pe o alee marginita de begonii rosii.
In cealalta parte a casei se pot vedea traditionalele coloane grecesti care marcheaza trecerea spre gradina cu leandri roz si albi, palmieri, maslin, tuia aranjati intr-o ordine perfecta. Gazonul foarte bine intretinut. Gradina este inconjurata de un gard viu si are o alee care o imparte in doua. Chiar la intrarea in gradina, atat in stanga cat si in dreapta, pentru turisti, sunt asezate sub palmieri doua mese cu patru scaune din fier forjat.
Totul este aranjat cu foarte mult bun gust intr-o combinatie a stilului grecesc cu modernul.
Dincolo de gradina incepe marea.
Aerul umed, abia respirabil pentru cineva venit dintr-o alta zona climatica sau poate ca frumusetea in care simtea ca se contopeste, ii taia respiratia.

Casatoria celor doi era deja greu incercata. Aveau un copil impreuna. Amandoi faceau tot ce stiau in incercarea de a-si salva familia. Concediul a fost ideea ei.

Barbatul frumos, cu ochii blanzi, usor grizonat ii invita pe cei doi, sa le arate camera. La auzul vocii lui, fiinta Aureliei tresari, dar ea nu se intoarse sa-l priveasca.

 Singura solicitare a fetei in rezervarea din on line era: o camera linistita.  Dupa multe concedii petrecute pe litoralul romanesc, mai ales in Mamaia, tot ce-si dorea era o camera linistita.

Pasesc in interiorul racoros al pensiunii, placat cu marmura alba. Aerul devine respirabil. Proprietarul deschide usa unei camere duble, amenajata cu mobilier din lemn masiv, simplu dar de bun gust, cu perdele bogate la geamuri si cu balcon cu vedere spre mare.
Splendid.
Si totusi tristetea o insoteste. Se simte prinsa intr-o panza de paianjen. Isi acceptase deja propria pedeapsa pentru ceea ce consimtise sa se intample cu mai mult de zece ani in urma, dar insemnele erau tatuate pe inima ei si inima ei sangera de ceva vreme.

Si totusi se gaseste intr-un loc spectaculos. Pentru Aurelia era chiar magic – pentru prima data, dupa multa vreme, se simtea acasa in acest loc necunoscut si nou.

In tara, munca nu ii permitea sa stea atat de mult timp cu fiica ei si acum recupera. Dimineata erau impreuna la plaja. Pranzul il luau la tavernele din statiune si seara se juca in gradina cu micuta ei iubita.
Erau doar ei trei aici.
Intr-una din dimineti, barbatul a anuntat-o ca a stabilit cu Dimitrios sa faca peste la gratar, sambata seara. Era abia joi.

Zilele au continuat in ritmul lor normal.

Sambata dimineata, cei doi barbati au mers in port, inainte ca Aurelia si fiica ei sa se trezeasca, si au facut aprovizionarea.
In acea zi, cat timp au fost la plaja, Dimitrios a tinut pestele la sare.
Spre seara s-au intalnit toti pe terasa.
Dimitrios a pus muzica lor, greceasca, la volum incet. Uneori fredona melodia ce se auzea din boxe.
Era inceputul unei seri in care linistea te poate coplesi. In care uiti tot ce este urat in viata ta si musti din frumusete. Aurelia era relaxata. Nici conversatia in engleza cu Dimitrios nu o deranja. Era o conversatie usoara, cu zambete, cu nas incretit cand nu se intelegeau, cu abandonari de subiecte cand ea nu putea sa gaseasca cuvintele potrivite in engleza.
Deseori isi mangaia fetita pe parul blond si lung. Micuta statea ghemuita langa mama ei si parea prinsa in jocul de pe telefon. Aurelia stia ca fetita e foarte atenta la ce se petrece prin preajma.
Dar, cum pestele este cel mai rapid produs de prajit pe gratar, s-au asezat la masa repede.
Dimitrios s-a asezat in fata Aureliei.
Aurelia i-a servit fileul de somon, fiicei sale, si l-a verificat sa nu aibe oase.
Apoi si-a luat o portie si pentru ea. Era concentrata pe farfurie, cand Dimitrios o intreaba:
– Stii despre ce e melodia pe care o ascultam?
– Nu, nu inteleg nimic in greaca.
– Este despre o iubire mare. Zice: ,,Cum muntele iubeste marea, Asa te iubesc si eu pe tine,,
Dimitrios continua sa o fredoneaza in limba lui, fara sa-i dea drumul privirii Aureliei din privirea lui. O senzatie placuta ii creste in trup. O indeparteaza. Continua sa-si savureze pestele. Simtea ca a mancat suficient cand, la ultima bucata de peste ramasa, Dimitrios o intreaba daca mai doreste.
– Vrei sa-l impartim?
– Nu mai pot manca! A fost foarte gustos! Multumesc! Aurelia vorbea serioasa. Chiar si-a acoperit farfuria cu palmele.
Dimitrios nu a luat in seama refuzul ei. A impartit pestele in doua parti egale si i-a pus una in farfurie.
Aurelia pregatita sa riposteze. A blocat-o privirea lui. Era incatusata in privirea lui.
In acel moment tot interiorul ei devenise un univers plin de stele. A fost momentul ei de trezire. Momentul cand intelegi ca ai gasit ce iti lipsea din tine ca femeie.

Impactul ordinului tacut din privirea grecului a fost nimicitor pentru femeia uitata in interiorul ei. Toate zidurile de protectie, construite in atatia ani, i s-au daramat. Fiinta Aureliei imploda in timp ce feminitatea ei exploda.
Nu stiu cat timp a penetrat privirea lui Dimitrios in privirea ei, dar Aurelia a simtit ca si cum ar fi primit sansa la o viata noua, a simtit ca in acel moment a trait cat intr-o viata intreaga.
Tanara femeie era naucita de forta privirii lui. Nu intelegea nimic. Era capturata de fiinta lui. Nu avea putere sa-i opuna rezistenta.
Pana in acea seara Dimitrios era proprietarul hotelului unde cei 3 stateau pe timpul vacantei si care zambea de fiecare data cand o vedea pe fiica ei prin gradina.
Ce va reprezenta Dimitrios in viata Aureliei dupa aceasta seara?

învață-mă să-ți colorez linistea
în curcubeul cuvintelor
întinzând-o ca pe o cicatrice
între colțul ochiului
până la buze

OASIS

Pacat ca nu stii limba mea
Si-mi esti strain de lume,
Ca nu-ntelegi veci pururea
Ce dor imi e de tine.

Cu gandul lumea o strabat
Ca sa ajung la tine,
Iar tu imi stai ingandurat,
Pierdut, far' de simtire. 

Ridici, ades’, ochi catre cer
S-aievea tu vezi marea,
Privesti corabii care trec,
Te striga departarea.

Asa cum stai, pari un zeu grec
Sculptat in alb granit,
Te vad din locul meu ascuns
Si simt ca-mi esti zenit
 
Visez la tine cum cobori
Din Olimp catre Mare
Te uiti in jur, nestingherit,
Haosul ti-e carare.

Pasesti in apele adanci
Si te scufunzi in vise,
Te pierd din nou la rasarit
Cand lumea se trezise.  

***

Cobor din caldul asternut
Cu visul dulce-n mine,
Privesc prin geamul aburit:
Azi ma intorc la tine!

NIMENI – Fila de jurnal

Azi simt nevoia sa scriu dupa multi ani, fara semne de exclamare, doar sub semnul intrebarii:
De ce apar acele zile cand totul devine atat de sensibil?
Ma uit in oglinda: cumva imi pare rau sa vad ca tu nu esti bine nici acum. Caut adevarul in ochi: agresivitate, nesomn, cearcane in jurul sufletului dupa un vis urat din care te-ai trezit strigand numele copilului.
Iti repet pentru a mia oara: binele se revarsa din interiorul tau spre exterior si nu va curge niciodata dintr-o alta persoana in tine.
Te indemn pentru a mia oara: Impaca-te… Iarta-te… Continua sa mergi…
Nu te impaca cu cei care nu sunt vinovati. Nu ii ierta pe nevinovati. Nu continua sa mergi pentru NIMENI.
Imi pare rau ca inca nu esti bine si iti doresc sa intelegi ca nu e NIMENI vinovat de nebinele tau. Eu sunt singura cu mine parca de la facerea mea, de-o vesnicie. Mi-e rau doar cand am orgoliul ranit, in rest, daca uit de propriul orgoliu (care, orgoliu, simt eu ca e cea mai mare insulta adusa Divinitatii ce salasluieste in fiecare om) nu pot sa ma plang ca mi-e rau.
Daca eu pot si tu poti. Poate nu poti acum, dar sper sa il gasesti pe Dumnezeul tau din tine si sa te ajute sa inaintezi prin viata asta mizerabila de pe acest Pamant frumos (in exteriorul trupului totul e mizerabil, interiorul trebuie sa fie templu). Fii tare.
Ce daca ai genunchii si coatele cu julituri de la tarare? Ce daca oasele iti sunt moi si nu sustin carnea pe ele? Ce daca nisipurile sunt miscatoare si varful muntelui prea sus sau panta prea abrupta?
,,Ce daca.. ce daca… ce daca..” – raspunde ecoul din oglinda
,,Ce daca.. ce daca… ce daca..” – rasuna a gol sufletul
Te oblig sa te privesti…
Ma implori, murind, sa tac…
Vorbesc in soapte calme: rana ta nu sunt eu, tu esti calaul tau.
Adevarul doare si trebuie sa fii curajos ca sa il privesti in ochi.
Semnat eu – NIMENI.

P.S. Iarta-te ca le-ai permis oamenilor sa ramana in viata ta mai mult decat aveau nevoie sa ramana!

Scris in graba…

Sunt de-a rasu’plansu’!
Primul an cand aveam maxima nevoie ca Sarbatorile de iarna sa le fac cu ai mei si, Dumnezeul meu, s-a gandit sa le puna in zile de weekend.
Oare a vazut ca nu le mai am nici pe astea libere si, cum le-a tot asezat pe toate in matrici, tabele cu mii de linii si coloane, ca sa nu ma incurce, evident, la final a rezultat: Craciunul si Revelionul sa fie in weekend, sa nu ma deranjeze prea tare (pe mine sau pe Munca) si macar cu atata bucurie sa imi ocupe timpul vietii mele prea ocupat cu munca, munca, munca, munca….
Mama denaturata ce sunt! — ma injur in gand si imi plang lipsa bucuriei de a sta langa copila mea. Ma simt fix ca un puscarias nevinovat! Urla in mine: eu, muritor de rand, cu ce am gresit Doamne?!?
Avaritie!?!? Parvenire?!? Dorinta de a urca pe scara sociala!?!? — nu mi le doresc si nici nu mi le-am dorit in viata asta.
Si totusi, cum am ajuns sa pierd bucuria vietii mele: linistea mea si momentele in care sunt doar EU cu copila mea.
Unde te-am ratacit pe tine?!? Stiu ca esti acolo-aici. Te caut bezmetica printre timpii prea ocupati de o munca pe care voi ajunge sa o urasc.
Dincolo de dungile albe si negre strig din rasputeri: imi vreau viata inapoi!
Imping bolovanul pe panta in sus cu toata ura din lume, pe care o port in suflet. Nici nu ma gandesc la Sisif! Si daca Bolovanul ma va invinge inainte de a-l invinge eu, tot eu voi fi castigatoare. Voi privi acoperamantul cerului de peste trupul meu innegrit de munca, ca un tavan la 10 cm deasupra mea, si ii voi multumi ca m-a eliberat din inodarea cu Bolovanul.
Din pozitia aceea, doar 21 g din tot ceea ce sunt, va striga: Victorie!!! S-o luam de la inceput!! Ce dorinte ai pentru noul Nou?
Uhfff … vibreaza restul pana la 62 kg … de data asta te vreu pe tine, pe copila mea ( noi suntem 3 ca in Scriptura) si pe ai mei (inca 3). Noi 3 cu ai mei 3 suntem 6. Noul meu Nou e alta usa spre Iad?
Sunt curioasa?
Se apropie cu repeziciune noul Nou…

…

Legat-ai tălpile mele de cer
Şi am invățat să merg cu capul in jos,
Scrijelindu-mi vârfurile părului
De pietrele pământului.
Incă mai vezi urmele trecerilor mele…

Legat-ai privirea mea după vânt
Şi am invățat să privesc oarbă,
Zgâriindu-mi fâlfâitul genelor
De lumina nopților albe.
Incă mai ai pe piele cenuşa privirilor mele…

Legat-ai gândul meu după vis
Şi am invățat să zbor spre adâncuri,
Crestând interiorul coastelor
Cu tic-tac-ul timpului.
Inca mai bat in pieptul tau gândurile mele..

Legat-ai viața mea de-a ta.
De atunci lumea merge cu capul in jos,
Priveşte oarbă lumina zilelor
Şi trecurul atinge culmile uitărilor.
Incă mai ai urma legăturii pe degetul mic..

Lumea-i nebună! – mi-am zis intr-o zi.
Nebuna sunt eu! – imi zic azi.

UMAMI

Inaintea scurtelor morți repetate in fiecare noapte, la marginea lumilor ce se deschid sub vraja atingerilor ce transformă tuciul in scânteie:

Mantia nopții se aşează grea peste trupul meu,
Doar interiorul are constelațiile cerului aprinse
Iar in mine te nasc pe tine, ca pe un Eol de lumină
Ce creşte din leşurile speranțelor moarte in lupte
Duse pe câmpiile de pământ negru, ale gândurilor,
In care colcăie sângele de un roşu aprins al sufletului.

Valurile tristeților cioranoiene imi unduie peste ființă,
Dar sufletului meu i-ai dat libertate intre malurile tale,
Trasându-i țărm superior umami-ul rostit verde crud,
Celălalt mal fiindu-ți seninul cuprins intre cer şi pământ,
Intre visul real şi realul visat, intre viața vieții şi moartea morții.
Iar in vâltoarea curgerii clipelor, bătrânul timp toarce linişte..

muzica mea de azi…

azi, cand mi-am cautat sufletul, l-am gasit cantand:

FILA DE JURNAL

Pe drumul de munte al unei vieți trăite pustiu, paşii se insoțesc de gânduri scăpate dintr-o cutie a unei Pandore ce şi-a trasat singură linia destinului dincolo de lume, intr-o lumea numai a ei.

Am ajuns la un alt final de drum, imi socotesc paşii făcuți şi nu mai obțin nimic peste zero, decât o oboseală galbenă ca boala, in măduva oaselor.

Lipseşte o parte din viață şi o caut intr-un trecut peste care praful uitării s-a aşezat gros. O caut in prezent, nimic mai mult decât o adiere de vânt palidă şi neputincioasă să mai ridice praful depus peste amintiri.

E cam tarziu să mai doresc ceva doar pentru mine. Prea prinsă in chingile acestei vieți, uneori sunt o simplă păpuşă din lemn in posesia unui păpuşar neindemanatic. Adeseori mă ingenunchează, imi smuceşte brațele şi imi răsuceşte gâtul.
Dar capul…

Capul imi spune să mă declar, pe proprie răspundere, pierdută şi să nu mai caut in mine dorința de a fi găsită vreodată.

Uită-mă, lume!

… e tot ce imi doresc…