FILA DE JURNAL: nu fac voodoo…

Să-ți scriu poeme mi-ar fi cea mai stupidă reacție … toată lumea iți scrie; plus că nici nu-ți place ceea ce scriu eu, consideri că e şchiop, aritmic, impiedicat; mereu sunt cel puțin altele două care scriu mai bine, apoi tu. ( nici nu am pretenția că aş scrie bine, sunt o amatoare şi nu vreau să mă schimb )

Să-ți ofer sufletul, ar fi cel mai inconştient gest… toată lumea ți-l oferă; plus că sunt mai mult femeie decât vreo sfântă; consideri mereu că sufletului meu nu ii poți oferi atâta cât iți oferă.( nu spun ceea ce pare, sunt puțin distorsionate ultimile cuvinte )

Să-ți pun o cătuşă, ar fi cea mai de prost gust incercare… toată lumea te vrea incătuşat, eu te vreau liber; mă minți frumos că eşti legat şi eu mă chinui să te dezleg conştientă de inexistența legăturii. ( nimic de adăugat )

Să-ți ofer un trandafir ar fi cea mai neinspirată reacție… toată lumea iți oferă; eu nu iți pot cere să alegi culoarea preferată a petalelor, pot cel mult să iți privesc zâmbetul amuzat, sătul de atâtea flori aruncate in calea ta doar pentru obținerea unui surâs de o clipă. ( nimic in plus )

Să-ți ofer un gând, ar fi cea mai măruntă ofertă… toată lumea iți oferă gânduri; ale mele sunt atâta de simple că nu te pot inălța, pot doar sa te las să imi spui că imi eşti aripa lipsă şi că nu voi pica in gol când te vei plictisi să mă inalți. ( cam aşa pare că e atunci când inventezi motive )

… şi eu ştiu să zâmbesc cu neincredere şi incă ignor ferestrele deschise.

Asta ca să nu mai fiu acuzată că fac voodoo in particular 🙂

FILA DE JURNAL: azi…

Azi ți-aş da jumătate din briza mării, acea jumătate care mă imbrățişează pe mine, cealaltă jumătate să fiu eu, cea pe care o respiri in aer de munte.

Azi ți-aş da jumătate din liniştea mării, acea jumătate ce-mi atinge trupul, cealaltă jumătate să fiu eu, cea in care inoti atunci când visezi.

Azi ți-aş da jumătate din apa mării, cealaltă jumătate să fiu eu, cea care ce te ninge in interiorul timpului.

Azi ți-aş da jumătate din căldura soarelui, aceea care imi colorează trupul in ciocolată amăruie, cealaltă jumătate să fiu eu, cea care te colorez pe tine in iubire.

Azi ți-aş da jumătate din nisipul fin al plajei, acela pe care eu il strivesc cu grijă sub talpa indrăgostită, cealaltă jumătate fiind acoperită de umbra mea.

Azi ți-aş da intreg muntele ce răsare din mare, acela care creşte din mijlocul sufletului meu şi are nori de spumă ca şi lauri pe frunte, iar pe crestele lui se ascund poveşti despre zei şi muritori.

Azi sunt senin până in depărtări, sunt ploaia de vară ce ticăie-n clepsidră, sunt lan de linişte presărat cu roşu de inima.

FILA DE JURNAL: azi…

Azi sunt un zbor lin de vulture
Deasupra unor piscuri ascutite!

Azi am aripile puternice,
Nu simt nevoia odihnei,
Am tinta fixata:
Varful muntelui!
Acolo de unde vad marea
Cum ii declara iubire vesnica,
Iar el o priveste semet.

Azi privesc cu detasare
Privelistea ce-mi curge
Si zambesc marii
Care se epuizeaza
In incercarea
De a topi piatra,
Consistenta stancii.

Azi am seninul deasupra
Si ignor ferestrele deschise!

FILA DE JURNAL: pentru ziua de mâine (teatru funerar)

Noaptea in care am devint floarea de colț ce işi doreşte inflorirea pe cea mai stearpă stâncă, al celui mai inalt vârf de munte, acolo unde nici vulturii nu zboară, nici aerul nu urcă.

De mâine voi respira flămândă cerul şi voi privi cu nepăsare marea ce picioarele muntelui le spală.

De mâine nu mă va mai impresiona mângâierea vântului, nici imbrățişarea soarelui, nu voi mai căuta pământ rodnic pentru a-mi semăna silabele cuvântului.

De mâine mă leg de stânca seacă din care răsar şi nu-mi mai doresc renaşterea, de mâine vreau să imbătrânesc fără nicio altă tinerețe. Iar când o veni vremea, vreau să simt golul cum mă inghite, aşa cum nisipul clepsidrei se prelinge fin printre degete şi niciun fir de praf nu lasă urmă, la fel in urma mea curat să rămână, liniştea să nu fie perturbată de neființa mea!

Nu-mi presărați petale de flori in urmă! Lăsați-mi liniştea incheierii să mă petreacă! Golul de aer să-mi fie pat de odihnă! Promit să fiu pulbere fină de praf inainte de prăbuşire pentru a nu perturba mişcarea de rotație a lumii.

Dar toate acestea de mâine! Azi imi trăiesc propria viață până când mâine va deveni prezent!

FILA DE JURNAL

In interiorul meu e casa mea! Uneori luminoasă şi incăpătoare, alteori insuportabil de mare şi intunecoasă şi in unele momente prielnică insingurării mele.
Imi place insingurarea atunci când simt că sunt mult prea mică pentru lumea asta mare. Atunci când imi simt micimea mă ascund in carapacea din mine. De acolo pot privi in voie spectacolul lumii, fără ca lumea să fie deranjată de privirea mea curioasă.
După atâta vreme imi dau seama că am o carapace cu invelişul dur, incasabil şi nefisurabil, chiar dacă am aruncat-o in multe intemperii de când mă ştiu, in propria incercare de a scăpa de ea. In acest moment nu mai vreau să o distrug, simt că am o relație specială cu carapacea mea. O relație de genul: eu imi port carapacea, nu ea pe mine!

FILA DE JURNAL: the end…

Un bătrân cu barbă lungă şi albă, sprijinit intr-un toiag, cobora pe panta lină de munte:
– Cine e Nergana? intrebă cu glas ca tunetul, cu privirea plină de fulgere şi cu haina vijelia vântului.
– E o nimeni, Doamne! Lumea poate foarte bine să existe şi fără ea! şopti un glas stins ca un şuvoi ce curge cu capul plecat spre Marele Râu.
… iar Bătrânul lovi cu putere pământul cu toiagul şi pământul se clătină amenințător.
De-o parte şi de alta a râului răsăriră spini groşi cât o mână de bărbat şi nimeni nu se mai putea apropia de albia apei curgătoare. Sălciile se sălbăticiră şi formară din crengile lor o boltă compactă peste apă, pentru ca nici soarele să nu mai poată răzbate prin desişul lor pentru a mângâia curgerea râului. Din acest moment apa nu-i va mai sclipici in soare ca să formeze mici curcubee, iar râul va curge in propria matcă departe de tot şi de toate care au fost odată… Nergana…

FILA DE JURNAL

Nu ştiu să mă rog, Doamne. Privesc spre tine şi văd gol. Oare sunt inghiţită de golul ce se deschide in faţa mea? Arată-mi un semn, Doamne, pe care mintea mea ingustă să il inţeleagă şi promit să cred in el.
Sunt multe voci care spun că pierzătorii se aşează la masa Ta. Dar câştigătorii ce fac, Doamne?
De pe scaunul meu din jurul masei Tale, mă gândesc de ce mai am incă nevoie de scaunul acesta, când eu pot sta direct pe pământ in faţa ta. Nu am nevoie nici de scaun, nici de masă. Pot sta foarte bine aşezată sau in picioare. Contează doar cât de aplecat imi stă capul. De ce să imi stea capul plecat? Poate din cauză că am prea multe intrebări despre oameni pe care vreau să Ţi le pun. Poate din cauză că nu am cu cine vorbi şi atunci te caut pe Tine. Nici măcar nu ştiu dacă mă asculţi cu adevărat, dar, uneori vorbindu-ţi Ţie, imi vorbesc mie. Şi aştept un semn… arată-mi un semn despre oameni! Arată-mi un semn despre mine! Te rog, Doamne, doar ca semnele să fie altele decat cele pe care eu le ştiu. Arată-mi altă faţă a lumii şi a mea, Doamne, de astea m-am săturat să le văd zilnic. Atâta tristeţe, Doamne, in feţele astea, de zici că toată lumea e indurerată de naşterea Ta abia trecută.

FILA DE JURNAL: dialog…

Imi eşti munte răsărit din prăpastie! Oricât m-aş chinui să te escaladez, stâncile ţi se fărâmă sub vârful pantofilor mei roşi la vârfuri de incercări eşuate şi sub buricele degetelor cu care, in zadar, incerc să mă caţăr. Am răni pe palme de la colţurile muntoase ce răsar din tine şi sunt sângerânde. Ritmul cardio imi este alert in incercarea de a mă susţine să nu alunec in hău. Mereu am urât intunericul şi adâncul… mă incăpăţânez să nu mă las in alunecare… voi reuşi!

Ridic ochii spre cer şi fac o promisiune:
– Doamne, dacă de data asta mă ajuţi să ating o pantă lină, nu mă voi mai abate de la ea niciodată!
Prea mult chin pentru un suflet! Deşi cred că omului nu Ii dai mai mult decât poate duce, Doamne, cred uneori că uiţi că sunt şi eu om. Tu nu vezi că nu mai am putere? Tu nu vezi că forţa mă părăseşte? De ce, Doamne, eu trebuie să stau căţărată pe pantă de munte când pot foarte bine să caut o poieniţă cu un izvor şi să mă aşez pentru odihnă măcar cât un răgaz de-un secol? Ce să fac in acest răgaz, Doamne? Să privesc mişcarea norilor pe cer. Să simt adierea vântului prin păr. Să respir aerul pădurilor din jur. Să intreb păsările călătoare dacă le e dor de primăvară. Şi câte nu aş putea face, Doamne, stând culcată pe spate pe pătura de iarbă verde!?
– Tu, Nergană, ai obosit in curgere? Iţi văd matca seacă şi pietrele uscate.
– Da, Doamne! De azi eu nu mai pot curge. Am albia secată. Niciun dor nu mă mai străbate. Nicio iubire nu mă mai atinge. Ştii de ce, Doamne? Pentru că mi-am dorit prea mult să curg in sus, către cer, urcând panta de munte ce mi-a secat izvorul şi mi l-a inecat in prăpastie. Iar eu am devenit…

…. am adormit şi nu imi mai amintesc ce am devenit. Mă voi trezi intr-un mâine un alt EU, poate mai odihnit, poate mai puternic, poate mai inţelept. Acum imi dorm odihna…

FILA DE JURNAL

M-am săturat de scris cu rimă! Dacă mai scriu o singură chestie rimată stomacul meu va exploda. Voi face toxo-infecţie-poetară. Cu ce se tratează minunea aceasta?
Ăăă… cu pauză de scris şi cu team building la munte cu intreaga armată de dezarmaţi… imi voi hrăni sufletul cu albul imaculat al pârtiilor… de săniuş!
Curând!
Voi scrie de pe intinderi albe gânduri albe expuse in cuvinte albe pe pagini albe! Până şi eu imi doresc să fiu albă şi să mă pierd printre zăpezi.
Voi incerca!

FILA DE JURNAL: azi…

AZI: ziua in care mi-am intors faţa spre răsărit, in incercarea de a lăsa apusul in spate. In alte imprejurări mi-aş fi intins aripile să dau o raită deasupra pământului, să zâmbesc verdelui ce il puteam cuprinde intre deschiderile aripilor.

Azi am braţele plumbi grei, atârnând pe lângă un trup de stâncă, doar privirea imi duce izvoarele tulburi spre un răsărit pe care mi-l doresc pustiu. In alt azi mi-aş fi spus că sunt o altă pasăre pheonix, dar se pare că uneori cenuşa nu mai păstrează scânteia dorinţei de a reinvia.

Şi, totuşi, femeia din mine este obligată să trăiască! Va trăi in sufletul ei, in scrierea ei, in realitatea ei!